Mai întâi a fost Decretul. Pe urmă părinții mei s-au văzut nevoiți să mă nască, iar eu am venit pe lume într-un sat cu tractoare și ceapeuri în care încăpea totuși nespusă fericire. Mai știu de atunci televizoarele Cosmos și Grigorescu, cu pureci, izul de iarbă, sunetul talăngilor, mirosul de babă, de naftalină și țigări Naționale. După ce-am înghițit un șir nesfârșit de Pyramidoane și Cavit-uri, după ce sanitarul satului mi-a înțepat dosul cu acele sale groase pentru a-mi injecta penicilină împotriva tuturor bolilor care trebuiau eradicate în cursul acelui cincinal, m-am trezit că încep să cresc mare, într-atât încât să devin pionier și să mă mut în marele oraș de la capătul liniei ferate, acolo unde se opreau în fiecare dimineață trenurile cu navetiști adormiți. Pe urmă a venit cutremurul și a clătinat lămpile, iar eu am fost nevoit să cresc și mai mare, să ascult de tovarășa, să joc fotbal la pitici cu mingea roasă cu șiret, să dau teze și examene și să-mi plătesc cotizația de Cruce Roșie. Ba chiar să cânt în corul tovarășului Almăjan și să colecționez și să schimb timbre pe strada Eugeniu de Savoya cu ARLUS și Umm al Qwain.

Era vremea desenelor cu Mihaela, Balthazar și Gusztáv, a meciurilor cu Dobrin și Dudu Georgescu, iar Nichita Stănescu încă mai venea la Teremia, Kempes și Rossi dădeau niște goluri prin Argentina și Spania, Nadia începuse să îmbătrânească. Toată lumea călătorea pe jos sau cu trenul, firobuzul și autobuzul, nu se găsea mai nimic, am făcut coadă la banane verzi și mere acre, în zidul casei apăruse o crăpătură lată cât palma prin care se vedea foarte artistic, pe uzina TEBA, pancarta uriașă cu Partidul care cam începuse să ruginească și să se clatine în vânt. Fumam chiștoace și mâncam prune în vacanță la țară, trăgeam în oamenii mari cu tuburi de Berman, colecționam cutii de Coca-Cola aruncate de șoferii de tir bulgari, a fost o epocă foarte frumoasă. Nici nu-ți venea să crezi că te-ai făcut mare, că te-au făcut utecist, că explodase Cernobîlul și ningea cu cenușă invizibilă peste toți locuitorii cartierului Fabric. Asta nu m-a împiedicat însă să merg în continuare la liceul industrial, să prind carași și bibani în apele cenușii ale Begăi undeva lângă Turbina austro-ungară, să huiduiesc echipa Miliției ori de câte ori Poli o bătea pe 1 Mai anume ca să retrogradeze. La urmă mi-am dat seama că nu mă mai încape uniforma de liceu, că trebuie să fac și eu o facultate oarecare, pe vremea când nu aveam să știu că n-o să mai aibă rost să aibă loc vreodată Congresul al XIV-lea.

Îmi pierdeam nopțile rotind antena Yagi cât mai înspre Beograd, să văd Crtani Film și Filmski Maraton și Dnevnik-urile cu globul care se rotea și crainică sobră, cabalină, care povestea pe sârbește cam ce se mai întâmplă prin republicile nesocialiste ale lumii. Cam tot pe atunci mergeam pe jos ori cu troleibuzul treișpe ba la Ocsko Piaț, ba pe strada Mureș, să cumpăr cărți de Llosa și Cioran și discuri piratate de Phoenix. Era o epocă aparent liniștită, mă pregăteam să devin și eu inginer pe undeva prin vreo hală, când s-a întâmplat să cadă totul, și RSR-ul, și planurile cincinale și, în general, toată sceneta aia stupidă cu replici învățate dinainte, rostite cu patos, pe o scenă neîncălzită, în fața camerelor parțial color, cu voce de fetiță comandantă de unitate.

Într-un târziu s-a făcut decembrie și era cald și gloanțele ne treceau pe la urechi ori treceau prin noi, fiindcă cineva, nu-i așa, trebuia să și moară. În anii care au mai venit nu s-a întâmplat nimic important. Poate doar o schimbare de imn, de guvern și de parlament. Nu m-am făcut inginer când am crescut mare, deși țin în ramă o frumoasă diplomă în sensul ăsta, ci am ieșit ziarist. Și da, ziarele se vindeau de-acum ca pâinea caldă, numai eu am dat 5.000 de Forumuri studențești în Piața Operei într-o plăcută dimineață de aprilie, pe când președintele ne făcuse pe toți golani de Timișoara. Mi-am petrecut ultimii ani ai mileniului prin redacții cu mașini de scris electrice, prin tipografii cu miros de plumb și șpalturi, prin Dacii papuc și primării de cătune. Aveam o leafă minusculă ce-mi permitea să mănânc o pizza o dată pe lună undeva lângă sinagoga din Cetate. Era ani cu Jos!, anii Proclamației și ai Punctului 8, o frondă continuă. Mi-am dat seama că am crescut și mai mare, că toate emisiunile au devenit color, că se schimbă ceva în peisaj, atât de lent însă și de în fărâme încât aproape că devenea imperceptibil. Așa că a trebuit să mă căsătoresc și să tot editez ziare, petrecându-mi duminicile înfășurat în role de știri Rompres, cu stația audio agățată de gât, coordonând șoferi, fotografi și reporteri către victoria finală, articolul de mâine. Redacțiile mele erau lângă viaducte, lângă fabrici de bere și lângă Lupoaică, erau redacții mari, mici și mijlocii, în care a trebuit să învăț cu de-a sila să scriu la computer.

Nici n-am realizat când au trecut toate astea, secolul și mileniul, adolescența, comunismul. Știu doar că toate casele de pe uliță ajunseseră dintr-odată să valoreze sute de mii de euro, că toată lumea a început să bage și să scoată carduri din bancomat, că salariile creșteau într-o lună cât altele într-un an și că, în lipsă de altceva, patronii importau muncitori din China. Brusc însă, într-o seară de toamnă, la o adiere mai puternică a vântului schimbării, tot castelul din cărți de joc s-a prăbușit și marile iluzii au început să doară. A venit criza! Ziarele s-au mutat pe ecranele laptop-urilor, print-urile mor încet de boală și bătrânețe, o dată cu tipografiile gigant din municipiul reședință de județ.

   A trebuit să mă reinventez. Mai întâi m-am mutat însă în pivniță, după ce am pus meșterii să alunge păianjenii și igrasia, ca să-mi construiască o tainiță în care să mă ascund de cele de la suprafață pentru o vreme. Și prietenii au desenat atunci niște arcade pe un perete al pivniței în care m-am gândit că ar fi nimerit să locuiască vinurile cele mai bune. Așa am devenit Pivnicer  și lumea mi s-a mutat underground, a devenit interioară, un loc din care poți vedea foarte bine cum cresc toate visele și proiectele umane. Acest site este el însuși un proiect conceput la gura sticlei de vin, pe muzica toarcerii molcome a pisicului adoptat care doarme în patul feng shui al casei. Deocamdată povestea se oprește aici. Sau începe de aici. O concep prietenii mei cu care am degustat 1001 de vinuri și cu care am mângâiat 1001 de animale, în vastele noastre grădini nesuspendate de pe malurile Mureșului și Begăi și în general de pe toate malurile trecerii noastre prin lume.