La început a fost întâlnirea cu şarpele casei, care locuia în căpşuni pe vremea când aveam doi-trei ani şi exploram lumea vastă a grădinii. Pe ăsta nu mi l-aş fi făcut niciodată animal de companie, însă spaima m-a atras către fiinţele care nu ne seamănă.

Primul căţel din istoria personală se numea Bonnel şi era protejatul fratelui meu mai mare. Pe urmă a fost Lică, maidanezul de culoarea labradorilor, care a fost răpus de o boală incurabilă. I-a urmat longevivul Huck, adică Hac, poreclit după Huckleberry Finn, un cuţu care a trăit 17 ani, în ciuda faptului că un om oarecare îi tăiase coada. Locul lui Hac a fost luat de Zorro, lăţos şi murdar şi mirosind a viaţă de câine. Apoi i-a venit rândul lui Labi să se joace cu mine, Labi, căţelul alb-negru cu ochi umezi de dragoste. 

Asta se petrecea la ţară, acolo unde mâţele nu prea aveau nume şi nici bloguri, fiind nişte anonime roşcate, portocalii ori tigrate care prindeau şoareci şi dormitau pe pat, aburind cu nasul lor roz atmosfera extatică a copilăriei şi adormindu-mă în mod magic cu muzica torsului interminabil. Când toţi au emigrat în paradisul căţeilor şi pisicilor rurale, iar povestitorul s-a mutat în oraşul cu animale de rasă, am adoptat un câine şi nenumărate mâţe care s-au stins pe rând din pricină de maşini şi de dudui cleptomane: Pufi, Tigri, Pixie ş.a.m.d. În schimb, căţeluşa, o maidaneză recuperată de o prietenă dintr-o scară de bloc, pe vremea când era cât un ghemotoc roşcat de lână, se numeşte Rita şi a rămas prietena mea cu coadă cea mai bună, cu care am împărţit multe bucurii şi tristeţi în ultimul deceniu. Iar pisicul suprem, cel care a supravieţuit tuturor pericolelor lumii umane, motanul vagabond oferit de vecinul felinofil, a fost botezat Lucky şi continuă să păzească şi astăzi domeniul urban al familiei precum un sfinx de balustradă.

Şi-atunci cum să nu te îndrăgosteşti de toate aceste fiinţe care nu cuvântă şi cum să nu le faci blog şi adresă de mail şi tot tacâmul virtual? Şi cum ai putea să botezi altfel blogul decât Lucky Motanul?