În urmă cu vreo trei ani, m-am întâlnit cu un bun prieten undeva pe dealurile Măderatului. Surpriza a fost imensă și reciprocă, mai ales că nu ne văzusem de la o vreme. Nu, nu era un amic de pe aici, de pe malurile Mureșului, noua mea casă. Ori de acolo, de pe malurile Begăi, vechea mea casă. Ci era un apropiat din lumea vinului, un cetățean planetar, de felul, său italian, pe nume Emanuele Reolon.

O fi sau nu vorba de predestinare, dar uite că se face că locuiesc într-o zonă numită Podgoria. Numele i se trage de la o stație de tren electric care reprezenta cândva punctul terminus al călătoriei podgorenilor minișeni veniți cu prețioase mărfuri la Arad. Cam de acolo, de la micuța gară electrică dispărută, am pornit și eu într-un nou voiaj către Miniș-Măderat, într-o companie cât se poate de plăcută, într-o mașină care a pătruns și în cântecele lui Janis Joplin.