Cel mai tânăr şi în acelaşi timp cel mai călător membru al grupului Vestik s-a întors de curând dintr-un voiaj în Orientul Îndepărtat. Globetrotter în interes de serviciu, Mihai mi-a trimis o mulţime de fotografii, ţinându-mă la curent cu frumuseţea lumii deasupra căreia a zburat. Astfel m-am trezit cu o plină de fior imagine a Siberiei, locul în care se află poate mormântul neştiut al bunicului meu, adică al străbunicului lui Mihai.
Povestea călătoriei are legătură însă mai ales cu prezentul şi cumva şi cu vinul. De data aceasta însă, mezinul vestic nu a mai luat cu sine nici un vin, deşi purta într-un fel în geamantan toate amintirile plăcute ale degustărilor din urmă. Am suferit un pic din cauză că nu a fost posibil să organizăm un flashtasting şi la Shanghai, după reuşita experienţă cu Drăgaică Roşie de la Querétaro, Mexic. O coincidenţă formidabilă a făcut însă ca şi vinul cu pricina să ocupe locul său în prezenta poveste. Până să ajungem acolo, mă uit la imaginile superbe cu un Shanghai care urcă la cer prin zgârâie-norii săi luminoşi, la chipurile cu ochi oblici, la lumea aceea parcă de pe altă lume şi totuşi de aici, de pe planeta Pământ. Pe drum, Mihai a pozat totul, aeroporturile cu minicaruri Lufthansa şi istorie a evoluţiei lui Homo Virtualis, vastele întinderi de sub aripa avionului, însingurarea românului ajuns întâia oară printre coloşii de sticlă şi oţel ai noii Chine. Cumva lost in translation, bulversat de schimbările de tot felul, de şocul cultural şi de fusul orar, Mihai a înregistrat Extremul Orient pentru degustătorii de acasă, de vinuri şi călătorii, de viaţă şi experienţe, de clipe trăite cu adevărat. Aici vezi nişte indicatoare care te trimit în tot locul, pline de hieroglife chinezeşti, parcă mai plăcute totuşi decât caracterele chirilice. Acolo dai de o cabină telefonică din care nu sună nimeni, cufundată în lumina electrică a megalopolisului. Mihai şi-a făcut câteva fotoportrete cu telefonul, încotoşmănat în haina de iarnă şi într-o anumită tristeţe marcopolică, de cosmonaut de Ferendia căruia i s-a rupt cordonul ombilical şi s-a trezit, dus de un viscol devenit taifun, în celălalt capăt al lumii, via Siberia. În altele, cu turnul televiziunii din Shanghai, are un chip de Tony Soprano mulţumit, care tocmai se pregăteşte să-şi ridice ziarul din faţa casei.
Poate părea ciudat, dar uneori am simţit că am călătorit şi eu prin ochii lui în lumea aceea de Orient occidentalizat, de comunism capitalizat, de parcă mi-ar fi luat gândurile cu sine într-un geamantan de serviciu. Aşa am putut vedea chinezi cu pruncii în spate, dudui cu căţei şui, supermall-uri cu floricele, dragoni de iarbă şi fum, pinguini, meduze şi rechini în acvarii de apă, oameni în acvarii de aer, şi iarăşi pe Mihai tronând ca un Tony Soprano mulţumit, având pe fundal plevuşca oceanică închisă într-un imens balon de sticlă. Am mai putut admira un apus de soare printre zgârie-norii under construction ale căror macarale par nişte tentacule imense care îşi ţes propriul trup. Săgeţi şi sensuri stradale, biciclete şi geometrii, sensuri mai subtile decât poate observa ochiul fizic, asta am mai văzut. Totul, imensitatea urbană, milioanele de oameni şi zgârie-norii, abia-abia a încăput în cadrul mic al telefonului lui Mihai.
După o săptămână urma să revină acasă dintr-o ţară în care a putut observa că vinul ajunge să coste 250 de euro. În München, pe aeroport, avea să trăiască o întâlnire stranie cu cineva din anturajul clubului Vestik. Campionul mondial la rugby Chester Williams, actual antrenor al echipei timişorene de rugby, însoţit de secundul său, Linee Tinus, aştepta liniştit avionul de Timişoara. Cei doi fuseseră oaspeţii clubului CDViN, alături de alţi colegi de trudă sportivă, însă Mihai nu i-a cunoscut personal, ci doar citise despre ei pe site. Ca să-i risipească îndoiala recunoaşterii, secundul, care se uita şi el fix la Mihai, a cărui poză o văzuse probabil pe cdvin.ro, i-a strâns mâna. Cu toţii aveau impresia că se cunoşteau de undeva, deşi nu se văzuseră personal niciodată. Mihai le-a spus că au o cunoştinţă comună: clubul Vestik, şi asta a spart gheaţa cu totul. Cei trei s-au întreţinut cordial, după cum dovedeşte o imagine mişcată dar mişcătoare, discutând în engleză cu accent afrikaans ori de Ferendia, despre vinurile româneşti şi despre degustările viitoare. Aşa Mihai a putut afla de la Chester că o frumoasă sticlă de Drăgaică Roşie a călătorit până în Africa de Sud ca dar din partea Vestik pentru campionul mondial care a călcat pragul clubului nostru. Se pare că, graţie unor tradiţii ancestrale comune, o păpuşă care reprezintă o zână, o sânziană, şi vinul cel bun au fost instrumentul perfect de comunicare între oamenii din ţara lui Brâncuşi şi cei din ţara lui Mandela. Şi nu e minunat să discuţi despre asta undeva în München când tocmai te întorci la Timişoara din Shanghai, cu concitadinii tăi rugbişti, de felul lor sud-africani de prin Nederburg şi Capetown?
În ce-l priveşte, o dată întors acasă, după o scurtă ieşire la munte în şir indian păzit de Saint Bernarzi locali, Mihai se pregăteşte de două călătorii la Guadalajara şi Rio de Janeiro, iar noi de viitoare degustări arădene cu invitaţi chinezi, mexicani şi sud-africani. Numai brazilienii ne lipsesc, nu ştiţi cumva de unde am putea face rost de unii?